Cine a spus că muzica clasică e plictisitoare fie nu are destule cunoștințe, fie nu are destulă imaginație. Duetului pianistic din a doua seară a Festivalului Internațional J.S. Bach nu le-au lipsit nici studiile muzicale, nici imaginația, pentru că au venit cu un program absolut inedit – Johann Sebastian Jazz. N-am făcut o eroare, așa se numește CD-ul pe care l-au lansat împreună Iñaki Salvador și Alexis Delgado .

Repertoriul pe care au ales să-l exploreze, deși are la bază lucrări scurte, de regulă, este suficient de vast prin stările și formele muzicale pe care le include – de la mici preludii, la arii, fugă și corale. Câteva dintre aceste lucrări în original, cum sunt Preludiul în si minor (BWV 869) sau Mic Preludiu în do minor (BWV 999) induc o ușoară transă, care seamănă cu o formă interesantă de concentrare și intensificare a tuturor simțurilor, iar versiunea jazz a transformat acest mesaj muzical în unul de accelerare a vieții și a lumii, adăugându-i viteză și o doză de adrenalină. Cunoscuta Arie în re major, din Suita orchestrală nr. 3, care e atât de grațioasă și de o gingășie înduioșătoare, capătă o altfel de dinamică și își acceptă ușor formula nouă.

Protagoniștii acestui concert ne-au spus clar la început că nu orice compozitor are o muzică suficient de flexibilă pentru a fi „rescrisă” într-un alt stil sau pentru instrumente diferite decât cele predestinate ei, motiv pentru care muzica lui Bach este din nou senzațională. Nimic din aceste lucrări, fie ele lungi, scurte, mai simple sau mai complexe, nu restricționează improvizația sau transformarea. Esența eternității constă în flexibilitate și transmutare, două elemente care fac muzica lui Bach atât de convingătoare în a-și păstra întâietatea calității, frumuseții și valorii.

Să fi avut ocazia de a-i asculta pe Iñaki Salvador și Alexis Delgado a însemnat să urmărim o formă de comunicare foarte armonioasă, la fel de complexă și plăcută ca și muzica pe care o generează. Acești doi pianiști, deși de formare și facturi diferite, reușesc să aducă împreună ce are fiecare mai bun pentru a crea din două piane unul singur. Multe dintre momentele improvizate au însemnat o împletire atât de strânsă de sunete încât nu părea că ascultam două instrumente la care cântă doi oameni diferiți, ci un singur instrument, care e pus în funcțiune de un mecanism întreg și complex.

Într-un final muzica lui Bach vorbește despre viață, una frumoasă, sinceră, consistentă, profundă, conștientă. Poate de aceea să ne adunăm împreună pentru a o asculta înseamnă, nu doar să onorăm suprema creație a lumii, ci să și revenim la legile ei, la comunicare și comuniune, la o percepție mult mai globală și mai pașnică, precum și la una care să țină cont de intențiile și scopurile noastre de lungă durată. Dacă ar fi să învățăm măcar un singur lucru de la J. S. Bach și muzica lui, probabil ar fi să alegem faptele și deciziile rezultatele cărora vor putea fi la fel de importante și frumoase cum e această moștenire sonoră peste trei secole care vor tot continua.